Pentru că e primul text pe care îl scriu aici, pentru Orașul Antreprenorilor, am ales o temă mai generală, de filosofie de viață și a afacerilor: timpul și relaționarea cu el. Sună mai pretențios, dar nu e.
Are Bacovia o replică care îmi place foarte mult. Prin anii ‘70, un prieten al său întârziase cam mult de la o întâlnire cu el. După ce îi adresează poetului scuzele de rigoare, Bacovia, relaxat, îl liniștește: „Doar proștii se plictisesc.”
Un deceniu mai târziu, lucrurile încep să se schimbe: medicul american Larry Dossey lansează, în 1982, termenul de „boală a timpului” (time-sickness) pentru a descrie credința obsesivă că “timpul se scurge prea repede, e insuficient și trebuie să pedalăm tot mai tare pentru a ține ritmul cu lumea.”
Astăzi, maladia e la rang de epidemie: mai toți aparținem aceleiași culturi a vitezei. Am devenit obsedați, chiar dependenți de ea. Trăim într-o lume în care vrem să facem tot mai multe, în timp tot mai scurt. Programul ne este tot mai încărcat și fiecare clipă pare o cursă contra cronometru, o cursă contra cronometru spre o linie de sosire pe care, întâmplător, nu o trecem niciodată, scrie jurnalistul Carl Honoré, patriarhul filosofiei slow și autorul bestsellerului In Praise of Slowness (Elogiu lentorii, editura Publica, 2008).
Slow Is Beautiful sau Less Is (Better Than) More sunt două sloganuri pe care probabil le-ați mai văzut/auzit. Mesajul lor e simplu: când o lași mai moale, realizezi că toate le faci mai bine: mănânci mai bine, înveți mai bine, lucrezi mai bine și, trăgând linie, trăiești mai bine. Nu credeți? Luați doar pilda celei mai leneșe vedete a Barcelonei, Lionel Messi.
Mișcarea slow este fenomenul global cu una dintre cele mai rapide creșteri din ultimii ani. Carl Honoré o descrie drept o revoluție culturală împotriva ideii că „mai repede” înseamnă inevitabil și „mai bun”. Filosofia slow nu este însă despre a face totul cu viteza melcului, ci despre a căuta să îți găsești ritmul (de viață și de lucru) potrivit (tempo giusto).
Totul a început în 1986, când jurnalistul Carlo Petrini a protestat împotriva deschiderii unui restaurant McDonald’s în Piazza di Spagna din Roma marcând momentul zero al mișcării slow food, prezentă astăzi în peste 150 de țări, printre care și în România. Brânza de burduf, gemurile „Pivniţa Bunicii”, făcute la Saschiz, în Transilvania, și desemnarea Sibiului drept Regiune Gastronomică Europeană pentru 2019 sunt câteva din componentele care pun România pe harta mondială a mișcării.
Lucrurile nu s-au oprit însă doar la alimentație. Epitetul a fost îndrăgit și în alte domenii. Așa se face că azi avem un pachet întreg de mișcări slow complementare, de la medicină, la arhitectură și de la călătorii, la sex. Câte ceva despre fiecare, puteți afla aici și aici.
Pe același calapod s-a născut și curentul slow business, pentru că, vorba lui Leo Burnett, ce e bun pentru oameni, e bun și pentru afaceri. La fel, filosofia slow aplicată afacerilor nu înseamnă să tragi mai puțin la șaibă, ci să iubești ceea ce faci și să găsești sens muncii tale, pentru că timpul nu înseamnă numai bani.
De mai bine de două secole, „futurologi” și mari personalități ale lumii, de la Benjamin Franklin, la George Bernard Shaw sau Richard Nixon, au propovăduit apariția unei epoci a timpului liber, care să elibereze omenirea de corvoada orelor de muncă. Formulări precum „agitație”, „grabă” sau „hai odată!” păreau sortite vocabularului arhaic. Totuși, astăzi se lucrează pe brânci și în locul celor 14 ore săptămânale promise, tot mai mulți suntem dispuși să prestăm și 14 ore pe zi, scrie Carl Honoré, în cartea citată.
Ce oferă slow business? Mai multă înțelegere, mai mult umanism și onestitate în relațiile de muncă; eliminarea timpilor toxici, stimularea creativității și a încrederii în intuiție și instinct; mai mult confort și timp acordat reflecției și învățării. Și multe altele. Dacă funcționează? Gigantul Google a permis angajaților săi să dedice 20% din timpul de muncă unor proiecte personale în interiorul firmei. Așa s-au născut Gmail și alte componente asociate iconicei companii, semn că lentoarea și creativitatea în afaceri merg mână în mână.
Cât privește România, suntem țara în care se lucrează cel mai mult din Uniunea Europeană, arată un studiu Eurostat de anul trecut. N-a fost mereu așa. Venim dintr-o societate care acum trei decenii avea o relație mult mai prietenoasă cu timpul (altele erau metehnele). Studiile făcute imediat după căderea Zidului Berlinului arătau că, în partea aceasta de lume, până și preludiile erau cu vreo zece minute mai lungi decât la iubăreții țărilor dezvoltate. Statutul actual de lideri continentali ai hărniciei pare mai curând o compensare a chiulului din perioada economiei centralizate, prin dorința de a fi mai catolici decât Papa, decât o evoluție firească. O indică și poziția codașă a României în topul productivității, conform aceluiași studiu Eurostat.
Ce e de făcut? Slow business în România de azi este un concept aflat încă în faza de scutece. Nu știm dacă va învăța să umble, darămite dacă va vorbi. Așa că: spread the word. Există inițiative, precum cele aici, aici și aici, dar mai e mult până departe. Într-un univers antreprenorial, i-aș spune, eminamente workaholic, e mai greu să induci lentoare și să dezvolți o masă critică. De partea cealaltă, sectorul public a rămas mult prea slow, încremenit în vechile patologii. În ambele domenii, însă, e nevoie de o schimbare de paradigmă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Tempoul e, în ambele cazuri, nepotrivit.
În încheiere, o notă personală. Profesiile mele „de bază” sunt cele de sociolog și de jurnalist. Alternanța între ele mi-a revelat nu o dată diferența între filosofia fast și cea slow, între cuptorul cu microunde și ceaun, ca să revin la punctul zero.
Ca jurnalist la un cotidian, alergi de dimineața până seara după știri, inclusiv în afara orelor de lucru. Înainte să adormi, încerci să uiți volumul de informații strâns (cca. 200-250 de știri), pentru ca în dimineața următoare să o iei de la capăt. Și faci asta șase zile pe săptămână. După mai mulți ani lucrați în ritmul acesta, îți dai seama că, oricât te-ai strădui, ești robul unei anumite superficialități și că niciodată nu ai timp să reflectezi îndeajuns pentru a avea tabloul întreg și a fi mulțumit.
Profesia are farmecul ei, dar costurile sunt mai mari pe termen lung. Din acest motiv, de vreo câțiva ani prefer proiectele slow media, mai apropiate de universul cercetării sociale și de suflețelul meu... Vorba aia, una e să trăiești pentru a munci și alta, să muncești pentru a trăi.
