Ca lideri de echipe și companii, ne educăm să părem invincibili, însă nu putem să menținem entuziasmul și speranța dacă suntem goi pe dinăuntru. Leadershipul nu este un maraton de supraviețuire, este o disciplină a echilibrului, a clarității și (mai ales) a grijii față de sine și față de ceilalți.
Aud tot mai des, inclusiv de la oameni pe care îi priveam ca fiind invincibili, „Am obosit”. Nu cred că este un trend general, nici o formă de lamentare colectivă, este doar o realitate pe care nu o putem ignora. Am simțit-o și eu, în a doua parte a anului trecut. După 4 ani de multiple crize, de decizii grele, de planuri refăcute constant, de tensiune aproape permanentă între „a ține steagul sus” și a recunoaște că resursele sunt mai puține decât e nevoie, am ajuns la un punct în care a trebuit să recunosc față de mine (și ulterior față de echipă): „Nu mai pot, am nevoie de o pauză, am nevoie de altceva”.
Decizia de a face un pas în lateral, de a lăsa pe alții în locul meu a fost foarte dificilă, dar probabil cea mai sănătoasă decizie luată ca lider și ca om.
Negustorii de speranță
Un vechi citat atribuit lui Napoleon spune că „Liderii sunt negustori de speranță”. La prima vedere, ar părea mai degrabă un clișeu romantic, un citat pe care să îl folosești în prezentări. Însă el ascunde un adevăr dureros de real. Oricine a condus vreodată o echipă sau o companie în vremuri de criză este un astfel de negustor. Pentru că leadershipul nu este doar despre discursuri mobilizatoare, el este despre un echilibru între a recunoaște adevărul și realitatea (oricât de dureroasă ar fi) și a construi un „de ce” comun, o speranță credibilă pentru toți că viitorul va fi bun.
Astăzi trăim vremuri complicate, avem o economie în trepidații profunde, o societate marcată de diviziune și încă traumatizată de crizele ultimelor ani. Este firească întrebarea antreprenorilor și managerilor: „Cum mai pot inspira și mobiliza echipa, când în jurul nostru este multă teamă și îngrijorare?”
Nu știu să vă spun care este răspunsul ideal. Dar ce știu este că el nu stă în optimismul naiv, nici și cinismul paralizant. Stă în a deveni, cu adevărat, „dealeri de speranță” – să generăm și să dăm mai departe, în mod autentic, sens, încredere și direcție.
Realismul fără speranță este doar resemnare
Mi-am reamintit ceva din ceea ce Jim Collins scria în volumul Good to Great, despre James Stockdale. Acesta a fost un amiral american, prizonier în războiul din Vietnam, care a îndurat ani de izolare și tortură fără a avea nicio perspectivă de eliberare. Totuși, el nu și pierdut niciodată speranța că va scăpa. Paradoxul Stockdale, descris de Collins, este arta de a confrunta realitatea, oricât de dură sau dificilă ar fi, fără să abandonezi credința în succesul final.
De multe ori, avem tentația să picăm într-una dintre cele două extreme: fie minimizăm problemele și credem că vor trece de la sine, fie „cădem pe gânduri”, lăsându-ne acaparați de cinism și un sentiment de neputință.
Soluția este să spunem lucrurile direct – „Da, suntem într-un moment în care marjele de profit sunt afectate de noi taxe”, „Da, probabil vom fi nevoiți să creștem prețurile, pentru a menține calitatea serviciilor oferite”, „Da, este posibil să pierdem clienți, este posibil ca compania noastră să intre într-o perioadă dificilă”. Dar un lider va repeta cu încăpățânare: „Nu ne lăsăm. Vom ieși cu bine și din acest moment greu – poate mai mici, poate mai agili, dar atât timp cât ne e clar ce valoare aducem clienților noștri vom avea succes. Avem motive să continuăm, împreună”.
Sănătatea mintală este capital de business
Burnoutul nu este doar un moft urban, este o realitate economică. Niciunul dintre noi nu poate să „vândă speranță” dacă este el însuși epuizat. Asta înseamnă că, dincolo de rezultatele de business și performanța echipei, este un moment bun să înțelegem că liderii de organizații trebuie să aibă grijă și de ei.
Cu siguranță nu sunt vreun expert în evitarea acestor momente, însă pot oferi din proprie experiență câteva idei practice, care ar putea să ajute:
- Încearcă să ai o discuție onestă cu tine și să vezi cum ești? „Ce simți în corp?” este o întrebare pe cât de simplă, pe atât de dificilă. Foarte puțini dintre noi ne oprim să ne ascultăm corpul, iar el este o oglindă foarte bună pentru cum suntem.
- Dacă ești într-un moment în care „Am obosit” este parte din gândurile tale, discută onest asta cu echipa ta. Foarte posibil să mai fie și alții într-o situație similară sau să fi trecut printr-una. Un mediu de lucru în care se poate discuta onest și cu empatie despre subiectele astea întărește și unește o echipă.
- Reorganizează împreună cu echipa lucrurile astfel încât presiunea de pe umerii tăi să scadă. S-ar putea să descoperi că delegarea este un lucru senzațional și că ai colegi care îți vor depăși așteptările.
Speranța este un drum, nu o soluție magică
Voi rămâne în continuare un dealer de speranță – dar unul care înțelege ca speranța despre care vorbim noi aici nu este nici magie, nici un discurs plin de cuvinte mari. Este un drum parcurs în fiecare zi, construit din claritate, onestitate, grija de sine și pentru ceilalți.
Este decizia de a merge mai departe, cu mintea limpede, cu valorile și principiile la vedere și cu o mai bună înțelegere a limitărilor mele, ca om. Leadeshipul nu este despre invincibilitate, ci despre curajul de a fi autentic și de a ne uita la obstacolele din drum ca parte din călătoria noastră, care este întotdeauna una spre înainte.
