Părinții mei au fost antreprenori, “privați” li se spunea pe atunci. Genul acela de oameni care după revoluție au încercat să facă ceva, să schimbe în bine viața lor. Să evolueze. Au mers pe investiții făcute pe împrumut la bancă.
La fel ca ei sunt mulți, mulți oameni care au crezut în schimbarea din anii ’90 și într-o viață mai bună.
N-au avut primul milion “de acasă”. N-au avut relații sau cultura antreprenorială și n-au știut nici cât de răi pot fi oamenii care fac orice pentru bani. N-au mai avut de atunci, din păcate, nicio șansă să se integreze. Fac parte dintre acei oameni pierduți din generația 60+, care nu înțeleg realitatea zilelor noastre.
Privind în urmă, nu aveau nicio șansă. Erau oameni normali. Aveau un magazin. Vindeau produse proaspete, pâine caldă și zâmbete într-un cartier din București. N-au uitat în încercarea lor de a construi o afacere să-i sprijine pe cei din jur. Să fie oameni.
Au uitat însă de ei. N-au mai avut concediu, n-au mai avut timp de nimic. N-au mai avut liniște. Când au epuizat toate variantele și ideile, au pierdut magazinul, casa, toți prietenii. N-au fost înțeleși nici măcar de familia pe care au ajutat-o cât au putut. Este o poveste tristă, un eșec despre cum nu se fac afacerile. O realitate de care uităm când vorbim teoretic despre oameni de afaceri și antreprenoriat.
Peste 80% dintre afacerile pornite pe cont propriu eșuează și puțini dintre oamenii din spate reușesc să-și revină.
Să facă altceva. Părinții mei n-au mai reușit. S-au îmbolnăvit de durere și neputință. Sunt unul dintre cei care au trebuit să aibă grijă de foarte devreme de părinți. Și deși experiența lor m-a determinat să văd cât de greu este acest domeniu, tot antreprenor am ajuns.
E simplu de identificat acum greșelile lor.
Cu toate că realitatea de azi nu mai are legătura cu cea din ’90, să faci un plan, să identifici o nișă, să-ți asiguri un venit și nu, să nu faci împrumuturi nechibzuite, sunt teme încă la fel de actuale.
Suntem genul de popor care ne închinăm și dăm gir oamenilor care au bani. Chiar dacă ceva este puțin neclar în cum au ajuns unde sunt. Îi luăm așa cum sunt și ne lăsăm impresionați pentru că au putere. Răutatea este încă o “calitate” în fața căreia amuțim. Credem în exemplele puține, cele uluitoare, de succes. Vrem să le imităm și să ajungem acolo, uitând că pentru un astfel de succes au “murit” mulți, foarte mulți alții.
Este ca povestea urșilor zburători pe care atât de frumos o spune Florin Ilie de la ING. În fața unei prăpastii, urșii trebuie să sară și să creadă că pot zbura dacă vor să treacă pe partea cealaltă. Primul urs sare și, așa cum era de așteptat, nu zboară, cade și moare. Al doilea sare și pățește la fel. Urmează al treilea și tot așa, până când, la un moment dat, un urs care sare cade pe moale și îsi rupe doar un picior. Se ridică, cu greu, dar se ridică și merge mai departe. În urmă, toți ceilalți urși sunt încântați: urșii pot zbura!
În realitate, suntem ca ei.
Credem în ce ne place și uităm să vedem imaginea de ansamblu. Câtă muncă și căutare sunt în spatele celor care au reușit. Vrem totul repede și vrem succes.
Sunt aspirații lăudabile, de acord. Dar nu e bine să ajungem să credem în urși zburători!
